out of sight

Te-am vazut mort. Asa cum ma vad pe mine. Nu la fel, de fapt. M-am vazut pe tine nebuna, apoi moarta. Si simt ca am tot timpul din lume sa fiu asa, chiar daca ultima mea farama de uman inca te si se vrea. E prea acoperita de infinitul de-acum al timpului, apasarea infinitului timp care nu se face simtit nicicum – nici macar durerea, nu trece odata cu bataile calendarului, si nici nu se acutizeaza. Te-am vazut mort, te-am vazut nebun, te-am vazut nebun mort, n-am mai simtit nebunul din tine, nebunia proprie vietii, proprie tie. Nu ti-am vazut nicio sclipire in ochi, niciuna – poate doar trupul iti tresarea, si probabil mintea. Dar ochii erau goi si stinsi de orice viata, de orice iubire, de orice pasiune, de orice furie, de orice rau macar. Si nu uitandu-te la mine erau lipsiti de tot, ci pana si uitandu-te spre si in tine – pentru ca nici macar nu priveai, nimic. Mi-ar fi placut sa mai vad ceva in ei, oricat mai mult ar fi durut pentru mine asta – m-ar fi inviat pentru o clipa gandul ca pana la urma lucrurile se intampla intr-un fel. M-ar fi bucurat gandul ca traiesti, chiar daca egoismul ar fi facut sa ma ucida. Dar intai m-ar fi bucurat, sa te vad viu, traind, privind viata, inspirand si expirand-o in fiecare clipa – asa cum esti tu, de fapt. M-ar fi bucurat sa te vad pe tine. Dar nu erai tu. Ma intreb daca numai pentru mine nu erai, dar nu se poate, pentru ca te-am simtit gol de tine. Sau poate doar coma asta a marii mele iubiri, care doare difuz si care exista prea puternic pentru a o mai putea concepe, poate doar asta m-a facut sa te vad si pe tine asa. M-asteptam sa raman singura in moarte, dar nu, am simtit ca suntem fiecare singuri in propria moarte de sine. Miracol, mi-am amintit, asta e cuvantul. Asta e inca ce nu esti decat pentru mine, si tu vezi – esti constant miracol. Si-as fi vrut sa stiu ca si pentru tine esti la fel.

obsesiv, miracol

“Miracolul”.. apare pe neasteptate, il gasesti pe drum si-ti ia timp sa realizezi cat de important e, sa iti dai seama ca e, de fapt, un miracol. Daca ajungi sa-l constientizezi, poti sa traiesti o frumoasa perioada bucurandu-te de el, desi risti sa plangi de teama sa nu il pierzi, si inca mult dupa ce se va fi terminat. Abia dupa sfarsit, poate chiar dupa un alt inceput, realizezi ca a fost un miracol tocmai pentru ca aparut, intr-adevar, cand iti trebuia mai mult, si a disparut, contrar asteptarilor, tot cand trebuia – altfel s-ar fi transformat doar intr-un fenomen obisnuit. A fost acolo cat sa faca toate minunile pe care le putea face, apoi te-a aruncat mai departe, fie pentru ca acolo se termina magia lui, fie pentru ca nu stim sa traim intr-o lume a minunilor, sa le acceptam si sa le traim.

Miracolele ne lasa intotdeauna cu ceva de invatat: fie si simplul fapt ca au aparut, macar pentru o clipa, ne-ar fi invatatura, chiar daca nu putem sa formulam ideea desprinsa nici macar in gand. Stim ca am ramas cu ceva, ca am crescut, ca am mers mai departe, ca mai e ceva inainte. Si cand dispar, stiu asta: ca trebuie sa plece, pentru ca ceea ce au fost e indeajuns pentru noi ca sa intelegem ca au fost miracole, si ca sa invatam sa ne facem singuri viata asa. Imposibil, ne agatam totusi de ceva – de umbra acestora, sau de luminile proiectate de ceva viitor. Ne e frica sa existam, din lipsa de siguranta, orientare, punct de sprijin, tinta, asa ca ne ghidam dupa amintiri sau dupa vise. Frica de a trai in sine ne departeaza, ne tine departe unii de altii, fiecare traind in alt spatiu, chiar daca impreuna. Nu, acum si aici este timpul, chiar daca timpul a fost, si timpul va fi.

Un miracol iti apare degeaba in viata, daca dupa disparitia lui nu esti in stare sa fii tu insuti, macar pentru o clipa, un miracol. Daca nu poti macar sa recunosti miracolul ce vine.

Si vine, cel ce te duce mai departe fara sa te indeparteze de nimic, cel care te apropie de tine. Cel care iti zguduie lumea doar ca s-o aseze in ordine, cel care te tine de mana in timpul intregului cutremur, si iti saruta ranile care sangereaza dupa razboiul din tine. Apare, dupa ce initial s-a facut haos din nimic, el face liniste din haos. Nu-ti numara firele colorate din ochi, le priveste si-atat; nu se ascunde in ultimul rand al unei sali de teatru, pentru ca nu vine acolo din teama, vine pentru a trai, pentru a te trai. Nu stabileste principii, le traieste. Miracolul de a trai, asta inveti, dupa ce te-a ametit deja miracolul visului, te-a tentat miracolul viitorului si te-a durut miracolul trecutului. Inveti ce-ti trebuie pentru prezent, pentru a trai cu tine, si pentru a trai cu un miracol intotdeauna. Uneori e atata fericire incat doare, si pe masura e si suferinta, care doare deopotriva. Dar e atata viata incat nu poti sa te dai la o parte, e atata traire incat nu poti sa pleci, atata suflet incat nu poti sa renunt. E totul, condensat, comprimat, compact, e totul intr-un singur punct. Devine Totul.